Mica regie a lui Achim Scarlat: un curs de „personal development” făcut de Eminescu

De fapt, cum se construiește ironia, cum este un astfel de licean?

Totul a început printr-o mutare. Singurătatea este cel mai bun sfetnic. Rupt de colegii de școală, de cartier, mutat în Corbeanca, Achim a descoperit Drumurile. În jurul casei familiei sale din Corbeanca, s-a dat cu bicicleta pe drumurile asfaltate. Doar că acestea sunt drumuri care pleacă de nu știi unde și duc mereu unde nu te aștepți. Sunt între calea ferată și păduri, dar niciodată nu ajung acolo. Achim a bătut drumurile. A descoperit Uimirea. Există așa ceva? Există. Nu-și bate cineva joc de el? Nu, nu! Sunt cât se poate de adevărate. Doar autoironia îl putea salva dintr-o asemenea situație. Tânărul a învățat să vadă că societatea atoatecunoscătoare îi oferă unui puști lucruri inexplicabile, pe care n-are sens să le tot explice. Mai bine le tratează cu ironie.

Drumurile astea rupte nu-i dădeau alta decât soluția singurătății. Cugeta, bun, vorba lui, nu poți prea mult, fiindcă te latră câinii în pustietatea asta de Corbeanca. Nu-i asta o altă ironie a sorții? Drumurile, câinii care ți-alungă cheful, toate astea îți construiesc ironia. Repet, cum poate altfel vedea un copil o asemenea realitate, cică având sens, realitate dăruită de cei maturi?

Apoi, școala. Și-a inventat o biografie pe IMDB. Domle, să vadă cei de vârsta lui că uite, ce tare și mare este! A ajuns pe site-ul regizorilor și actorilor. Era lecția unei timidități, dar și sfidării prejudecăților celorlalți. Da, o palmă dată prejudecăților lumii, dar și o ținere de minte. Pentru că prefabricarea biografiei la 9 ani însemna, pentru el personal, un fel de sarcini pe care și le da. Uite, sunt aici, voi îndeplini sarcinile astea, de asta le scriu pe IMDB.

Ce e în capul lui Achim Scarlat? Ascultă-l! E haos, de aceea este Zen într-un singur fel posibil: să-și repete mereu și iar lucrurile importante care-l caracterizează și care îl țin pe drumul drept.

Ironia se hrănește din felul în care te re-creezi, te re-vizitezi la nesfârșit. E mișto să auzi chestia asta dela un licean. Citește, scrie ca nebunul, scoate scenarii. Eu vreau să fiu mai bun ca mine însumi, spune Achim. Dacă mulți se laudă cu Rolex-ul, Achim mărturisește, că s-ar da mare cu faptul că se trezește la 12, stă teaz cinci minute, se spală pe dinți și se culcă din nou. Atât de diferit și detașat de lauda de sine a celorlalți ar fi.

Are filme. Îmi plac: „Frigiderul”, „Cum să dai ca să julești”. Acum lucrează la Chiuveta. Frigiderul este drama alegerii. Cină sau mic-dejun ce alegi între croissant, conserva de ton și cutia cu lapte. Pe o logică mortală, o alegere omenească nu există. Dar, uite-l pe Achim, sigur împreună cu prietenul lui Mușetescu, în „Cum să dai ca să julești”. Să urmărim sinapsele aici. Întâi a fost titlul. Era un tip într-o știre pe net care se plângea „Mi-a dat de m-a julit”. Și aici a zis Achim că e sâmbure de comedie. Și scenariul s-a înșurubat neașteptat. Cum este, a ajuns la concluzie cu Mușetescu, ca doi tineri să fie confundați cu niște traficanți de droguri, Ei iau coletul, dar îl iau în distracție. Din senin, devin prinși în chestii serioase. Ironia însă îi salvează.

Achim Scarlat, după cum vedeți, nu este un tip care să repete: băi, c..ie! Salut, băi, c…ie! Îl admiră pe ăla care a zis-o primul, dar azi salutul maimuțesc i se pare inutil.

Ce-am vrut să vă arăt? Un licean care vede în ironie supraviețuirea într-o lume absurdă, respiră ironie ca formă de detașare și success într-o lume de complicații și copii. Ironia este negarea absolută. Lui Achim i se pare straniu ca cineva să se certe pe tema banilor. Cum o fac părinții de multe ori. Banii nu există. Sunt o convenție. Există flori, copaci. Banii nu cresc în copaci. De ce să te cerți? Nu toate lucrurile în care credem, există, spune Achim. Teribil Achim!